Globalizarea ca ultimă utopie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Globalizarea ca ultimă utopie

Mesaj  Ghita_Bizonu' la data de Mar Iul 05, 2016 9:47 am

Stefan Buzarnescueste decanul Facultatii de Sociologie si Psihologie din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara, coordonator IRSOP pentru zona Timis, membru al Comisiei de integrare europeana a Academiei Romane, vicepresedinte al Institutului Social Roman Banat-Crisana
Invocată  mitologic  și  așteptată  cu soluții miraculoase pe toate meridianele, globalizarea  ( francofonii  folosesc termenul de mondializare)  a debutat cu ipoteze manageriale de factură impresionistă și cu paradigme contradictorii generalizând  o  criză  axiologică  în  toate  mentalurile colective care au încercat să o asimileze , dincolo de conotațiile  propagandistice aferente.

În consecință, multiplele  crize de identitate în care s-au obiectivat aceste crize axiologice,  generează ” zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă ” nu numai dubitații carteziene , ci și   scepticism cu forme din ce în ce mai severe de manifestare, chiar la nivelul spațiului social global.

Frecventa invocare a ”deficitului democratic” al comunităților care au acceptat recent modelul occidental de dezvoltare nu mai convinge pe nimeni, deoarece și aceste societăți occidentale își continuă proiectele lor doar prin creșterea progresivă a datoriei lor externe ; ”datorii suverane” cum se numesc , mai nou…
Concluzia care se desprinde de aici este simplă : modelul occidental a fost proiectat și a funcționat câteva secole prin infuzia de resurse pe care coloniștii le-au adus din colonii pentru a susține prosperitatea cetățenilor din metropolele respective.

Sursa acelei dezvoltări a fost, deci, nu numai superioritatea tehnologică și managerială a metropolelor, ci în primul rând, asimetria endemică dintre standardul beneficiarilor materiilor prime din metropole, procurate prin munca grea și foarte prost plătită a cetățenilor din colonii, și supraviețuirea la cote de avarie a colonizaților…

Dincolo de teorii economice și doctrine politice o certitudine se relevă acum, în procesul globalizării : modelul occidental nu mai poate funcționa prin resurse proprii, produse de economiile occidentale care, pentru a menține o prosperitate decorativă recurg la îndatorări ; deci, tot la resurse exogene. Pe aceste coordonate, globalizarea a fost proiectată ca soluție miracol nu pentru diseminarea prosperității la scară planetară, ci pentru a suplini aportul resurselor din colonii ; așa cum funcționa modelul occidental în secolele trecute…


În acest context, amintim aprecierea unor analiști mai lucizi care au etichetat globalizarea ca o nouă colonizare : scopul este tot al controlului resurselor, diferența fiind doar de ordinul mijloacelor. Astfel, dacă în trecut forța brută a armelor regla raporturile de putere, în prezent ”glonțul magic” al mass-media și conturile bancare îndeplinesc cu succes vechile scopuri ale celor care se declară îngrijorați de ”drepturile fundamentale ale omului ” din toate colțurile lumii unde sunt resurse valorificabile profitabil de multinaționalele cartelizate , evident, în țările dezvoltate de unde se oferă consultanță ”pentru dezvoltarea durabilă” a săracilor care sărăcesc strategic prin îndatorări galopante și contracte oneroase de ”valorificare profitabilă a resurselor energetice și de materii prime” , contracte prin care se oficializeaza internaționalizarea asimetriilor intercontinentale cumulate istoric.


Iată prima dimensiune a utopiei : încercarea de a manipula opinia publică mondială cu idea că resursele fiind un bun planetar, se cuvine să fie exploatate tot în comun, la nivel planetar. Resursele nu pot fi naționalizate ( în mod legitim), deoarece ele sunt valori de patrimoniu universal la care toate comunitățile planetei trebuie să aibă acces nediscriminatoriu, după posibilități : cei care au tehnologii pun în comun tehnologiile respective, cei care posedă numai forță de muncă , oferă forța de muncă etc. etc.

Despre efecte, anume că profiturile se repatriază la multinaționalele care dețin tehnologia și experții în probleme de comercializare, de costuri, conturi bancare, etc. nu se face vorbire, deoarece nu este…. ”politicaly correct”…

Globalizarea , percepută ca americanizare galopantă, dincolo de aspectele triumfaliste și diseminate planetar sub sigla ”sens ireversibil al mișcării istorice”, se percepe, la nivel individual ca un risc major de pierdere a identității…


Ca ins care s-a născut ceva mai devreme, eu am mai auzit acest refren cu vreo cinci decenii în urmă ; sovietizarea planetei este ”sensul ireversibil al mișcării istorice ! ”, perorau Mai Marii propagandei acelor vremuri ; unii rămași cu același statut și astăzi, dar pe contrasensul istoriei invocate Atunci… Nu mai este cazul să precizez că acest tip de ”globalizare” s-a dovedit un incontestabil faliment istoric marcând proporțiile utopiei ; pe componenta teoretică și practică, deopotrivă.


La scară europeană, după colapsul experimentului bolșevic, fostele ” țări frățești”, au fost, déjà, colonizate sub deviza ”integrării europene ” : în România, de exemplu, prin declarea Industriei ”un morman de fiare vechi” (inginerul Petre Roman, în efemera sa calitate de șef al diversiunii post 1989) s-a trecut la demantelizarea întregii economii și întreaga țară a devenit importatoare de produse pe care ea însăși le exporta înainte de ”guvernarea Roman”, iar resursele au fost trecute în condiții mai mult decât controversabile, în posesia multinaționalelor de pe toate continentele, evident cu complicitatea noilor autorități politice românești ”postrevoluționare”. Creșterea alarmantă a șomajului și reducerea speranței de identificare a unor noi oportunități de job în rândul tinerilor, se trece , arogant, în contul deficitului democratic al ”noilor democrații” generate de realitatea geopolitică ”post 1989” : modelul occidental este nemaculat de teribilele efecte pe care le-a produs, prezervându-și intact potențialul de manipulare.


În replică, cei din tabăra învinșilor din Războiul rece trag speranțe (ca spânul de barbă) că prosperitatea de tip occidental va veni , nu are rost să ne îndoim (!), din moment ce (noi, poporul român) am dat dovezi nemăsurate de obediență față de orice mesaj venit din tabăra învingătorilor… Totuși, chiar și unii dintre cei mai lucizi dintre tineri, care au mai „umblat pe la cărți”, nu-și pot reprima reflexul de a invoca un celebru refren ”ideologic” din antichitate Vae victis ( vai de cei învinși !)… Iată paradoxul : acești tineri vor să se plaseze în tabăra învingătorilor. Cine îi impiedică ? În lipsa unor răspunsuri credibile, ei dau vina, în cel mai pur stil Stalinist posibil pe ”vechiul regim ”!, chiar dacă actorii din acel timp au dispărut nu doar de pe scena Istoriei, ci și din ciclul existențial propriu vietăților anonime.


În lucrarea Fenomenologia spiritului, marele Hegel ne avertiza : cine nu a învățat nimic din lecțiile Istoriei, este predispus să le repete !… Exemplu : inocența cu care am oferit (este vorba de guvernul României din primul Război Mondial) rușilor întregul tezaur național cu speranța că îl vom pune la păstrare față de ocupanții țării din primul război mondial, s-a dovedit o eroare cu efecte transgeneraționale, iar noua generație, intoxicată cu diferite diversiuni nu mai manifestă interes față de subiect, dar se dovedește ispitită față de gesturi similare, pe alte planuri, față de alți ocupanți ideologici ai scenei istorice din cel mai imediat prezent…

Pe aceste coordonate, manualele de ”istorie alternativă” îl ajută pe tânărul fără putere de discernamant să ia distanța corespunzătoare față de propria istorie pe care începe să o privească suspicios, chiar ostil, evoluând sigur spre condiția de detractor tarat al propriilor origini, către un soi curios de apatrid care-ți ține lecții de… patriotism !


A doua dimensiune a utopiei aflate în desfășurare : internaționalizarea prosperității prin simplul exercițiu de obediență față de modelele occidentale de comportament. Pentru reeuropenizarea țărilor est-europene s-a lansat deviza : ”Transfer de suveranitate, în schimbul transferului de prosperitate!”. Deosebit de tentantă, formularea respectivă a creat un curent de eurofilie contagioasă mai ales în rândurile tineretului, dar și a celor dornici de aventuri existențiale în sensul cel mai larg al cuvântului. În consecință, au luat calea străinătății nu numai ”disponibilizații”, adică cei care s-au înlânit cu prima surpriză de tip occidental : statutul de șomer;( fără să fi fost avertizat de această posibilitate, fostul ”proprietar, producător și beneficiar” din perioada socialista a fost ”dat afară” din serviciu tocmai de tinerii pe care îi calificase ”la locul de muncă”,) ci și cei dornici de salarii mai mari.

Pentru aceștia din urmă, foarte repede a dispărut legenda ”circulației libere a forței de muncă” , deoarece găsirea unui loc de muncă nu în specialitatea pe care o aveau în țară, ci chiar și a unei alte ocupații oarecare generatoare de venit s-a dovedit a fi o adevărată aventură la limita imposibilului. Acum, după un sfert de veac, euroscepticismul începe să se instaleze tot mai confortabil în proiectele de viață ale foștilor ”oameni ai muncii” , din ce în ce mai puțin dispuși să mai acorde credit corelației dintre globalizare și prosperitete personala ; de ”dezvoltare durabilă ” este mai mult decât jenant să se vorbească în fața ruinelor fostelor ”întreprinderi socialiste” în care și-au investit tinerețea… Etichetați ca ”nostalgici” ai comunismului, devin tot mai dezinteresați de orice fel de mesaj ideologic și tot mai îngrijorați de riscul de a-și pierde locuința din cauza precarității resurselor necesare achitării taxelor și impozitelor restante de multe luni de zile ; de rușinea de a mai da ochii cu alți foști colegi, mai norocoși, îngroașă numărul celor care nu se mai prezintă la vot.

Rezultatul tuturor campaniilor viitoare va fi cel așteptat , deoarece vor merge la vot numai cei legați, direct sau mai discret, de activiștii globalizării cu orice preț. Fără să se mai exprime civic în nici un fel și fără a mai face obiectul mass-mediei, aceștia amorsează o bombă socială cu explozie întârziată, care nu poate să îngrijoreze autoritățile care au toată puterea să mențină stabilitatea ”statului de drept” , iar în caz de ”Doamne ferește !”, să restabilească democrația…


Tot așteptând internaționalizarea prosperității, lumea a III-a (denumire cam desuetă, dar foarte actuală) se scufundă în sărăcia tradițională care evoluază spre ”pungi de sărăcie extremă”, iar drama este că o parte din aceștia au început să afle că se poate trăi și altfel , undeva… pe planetă; chiar și în țările de unde vin radiourile, televizoarele, computerele, coca-cola etc.

Noul capitalism impus de noile lor guverne este resimțit tot mai mult ca un set de reguli neatractive și generatoare de forme noi pentru vechile împilări.
A treia dimensiune este cea culturală : ”respectarea diversității” se dovedește a fi, în realitate, tot un fel de fundamentalism, dar cu mijloace mult mai rafinate de exprimare publică pe toate continentele. Diseminarea planetară a performanțelor științei și tehnicii are, ca repere operaționale, nenumărate obstacole înscrise în Tratate internaționale focalizate pe conservarea asimetriilor la nivel planetar, iar comunitățile etnico-sociale realizează că nu este vorba de complementarizarea valorilor culturale din toate mentalurile colective ale planetei, ci de efortul ostentativ de a impune cultura actorilor politici din țările dezvoltate economic și tehnologic, ca pe singura cultură legitim dominantă; cu toate consecințele care decurg de aici. Multiplele crize identitare, nu numai din lumea arabă, demonstrează că proiectul impunerii prin forță armată , în numele democrației !, a valorilor occidentale ca singurele valide sub raport praxiologic, nu doar axiologic, demonstrează eșecul globalizării percepută ca omogenizare galopantă și dezrădăcinare iminentă. De aici, panica de status a unor țări arabe care dau semne că se asociază în vederea unei noi arhitecturi geopolitice cu proiecte specifice, ( în multe privințe), în disjuncție cu ”valorile globalizării”.


În cel mai imediat prezent, ”criza imigranților” confirmă , de altă manieră, că ”primăverile arabe” declanșate, selectiv în țările bogate în resurse, pentru a fi devalizate de resursele lor naturale nu au fost simple ”mișcări pentru libertate și democrație”. Se obervă cu ochiul liber, chiar și de către cei mai filooccidentali suporteri ai internaționalizării istoriei sub sigla globalismului, că aceste mișcări nu au fost pornite din inițiativa vreunui ”eliberator” cu vocație mesianică din interiorul mentalului colectiv arab, ci a fost vorba de o strategie lucidă a occidentalilor de stopare a dezvoltării unor țări arabe posesoare de resurse care, dacă ar fi rămas cu putere de decizie națională asupra resurselor lor , ar fi riscat să se transforme în ”țări emergente”, adică pasibil de a ieși din subdezvoltare și prin forțe proprii …

Pe aceste coordonate, după răsturnările formulelor guvernamentale din țările incluse sub genericul ”primăverilor arabe”, noile autorități prooccidentale de acolo, deși de etnie tot arabă, au pierdut foarte rapid orice contact cu realitatea autohtonă, intrând în roluri vizibile de mercenari ideologici ai celor care au ”sponsorizat” venirea lor la putere cu condiția apelării la ”ajutorul” multinaționalelor pentru ”valorificarea superioară a resurselor” .

Din toate aceste schimbări petrecute pe fondul unui ”uriaș suport popular” , tocmai suporterii și chiar și unii dintre actorii care nu au mai încăput la masa noilor guvernanți au înțeles că speranțele lor în optimizarea propriei vieți în cadrele ”tinerelor democrații arabe” nu mai au consistență. În consecință, iau drumul străinătății, oriunde în lume, numai în sărăcia națională , nu ! Iată un alt parametru al posibilului răspuns la întrebarea : ”de ce au venit intempestiv, și în număr așa de mare , tocmai în Europa atâția arabi ?!”.


Am zis tocmai în Europa și pentru a evidenția un alt aspect : anume, faptul că argumentul strict economic nu rezistă la o analiză mai nuanțată, deoarece sunt și țări arabe bogate care , din solidaritate religioasă, ar fi putut acorda ajutoare celor mai nevoiași. În plus, faptul că în aceste zile emigranții au refuzat ajutoarele umanitare, mulți dintre ei având cărți de credit și alte accesorii de tip american, ne poate duce cu gândul că ar fi implicați chiar americanii în aceste valuri de emigranți din Europa pentru a destabiliza Comunitatea Europeană, deoarece o Comunitate Economică Europeană puternică ar deveni ea însăși un mare obstacol în calea globalizării și a Guvernului Mondial îndelung visat de Oligarhia financiară a Planetei…


Neocolonialismul, asistat de mass-media în complicitate cu tot mai rafinatele mecanisme bursiere, își arată limitele prin valurile de imigranți care resping cultura obedienței promovată sub cinica formulă a ”drepturilor fundamentale ale omului ” și al ”deficitului democratic” al ”tinerelor democrații ”. Iată efectele perverse (Raymond Budon) ale sloganului american : ” orice om este liber de a se stabili în orice țară dorește”, acesta fiind dreptul fundamental invocat de miile de emigranți care constată distanța astronomică (”gap-ul ca să fim în ton cu americanizarea!”) dintre retorică și realitatea concretă. Naivii, au găsit momentul să verifice fiabilitatea praxeologică a unor teorii foarte atrăgătoare ; dar teorii și nimic mai mult!


Autoritățile românești postdecembriste, bolnave de mondialită cronică, glazurată cu un Yes-man-ism endemic, nu au nici o reacție demnă de respect național, cu excepția celei de slugă prea plecată : ”dați-ne cota de emigranți pe care să-i asistăm”, ca și cum noi am fi terminat cu asistarea propriilor săraci, oameni ai străzii , oamenii singuri , pensionari aflați la limita subzistenței, ș.a.m.d.
Pentru cei care ne-ar suspecta de lipsă de suflet în fața unei crize umanitare fără precedent, formulez o precizare : acești cetățeni, separați în țări diferite după interesele fostelor metropole, alimentați cu vechi orgolii confesionale și încurajați să se confrunte permanent printr-o dramaturgie a conflictelor regionale în care multinaționalele au experimentat cele mai sofisticate armamente, sunt demni de mila noastră creștinească, chiar dacă ei o disprețuiesc deoarece nu acceptă nici măcar ajutoarele umanitare ale creștinilor! Am toată compasiunea pentru morții lor în condițiile dramatice ale refugiului, dar asta nu ajută, pe nimeni , la nimic. Eu doresc doar să fac o invitație la luciditate și realism în abordarea unui fenomen fără predent la scară mondială.


Și acest aspect face parte din scenariul mondializării! ; un fenomen mediatizat triumfalist și prezentat ca sens ”ireversibil” al evoluției contemporane. Puțină îndoială, cel puțin carteziană, este necesară pentru a evita derapajul în peisajul tenebros al intereselor multinaționalelor ideologice care diseminează cultura obedienței în scopul lichidării, treptate, a identităților naționale.
Pe un alt plan, aceste realități demonstrează că doctrina multiculturalității nu mai are viitor, chiar dacă nici în trecut și nici în prezent nu a arătat că ar fi avut, sau că ar avea resurse de creativitate istorică.


A patra dimensiune, dar nu ultima, este cea geopolitică : grupurile etnice sunt încurajate să se desprindă de țările în care au state vechi de coexistență, pentru a forma noi state, mai mici, dar omogene … Purificarea etnică, încurajată tot în numele democrației și al libertății de alegere, este, în fond, tot o ipostază cinică a consolidării forței țărilor dezvoltate economic și militar, care nu vor mai avea probleme în a-și impune interesele la nivel regional, sub autoritatea cercurilor mondialiste care au reflexe îndelung exersate pentru lărgirea sferei lor de dominație.

Un înțelept ar putea exclama : după atâtea utopii, ce mai contează încă una ? Norocul meu este că nu sunt un înțelept !
Sursa : http://romaniasociala.ro/2016/06/27/globalizarea-ca-ultima-utopie/

*
* *
Dupa mine este un articol excelent si lucid. Insa  o mica  corectie : chiar daca dacă în trecut forța brută a armelor regla raporturile de putere, ce conta in special era (ca si azi) gradul de dezvoltare economic. In definitv  in sec XVI si primele decenii ale sec XIX Africa Neagra nu a fots cucerita militar .. ci de buna voie a oferit sclavi, aur si fildes contra panza de buncaba (piece d'Inde, un cupon contra un sclav), margele de sticla (recititi va rog pe Stanley si Livingstone!), rom si ceva pusti demodate plus prafu si plumbii necesari. Si in  mod halucinant asa am procedat si noi la inceputul anilor 90 : bonibon, topitop, tigari, niste bulendre, ape colorate (cu sau fara continut alcoliic) si harburi scoase din cimitirele de masini plus nister electronice cam de la rampa de gunoi ne-au luat mintile si ca sa le platim am distrus intr-o veselie economia sub pretext ca era "comunista" . Noi in anii 90 ai sec XX si negrii din Golful Guineii in sec XVII am procedata quasi identic! Nu .. in prima faza nu este necesara  forța brută a armelor ci "civilizatoare"  a oglinzii si a margeleor colorate , armele intervin mult mai tarziu cadn deja castigurile au fost indestulatoare pentru a sustine cheltuielile legate de o campanie  militara...
avatar
Ghita_Bizonu'

Mesaje : 869
Data de inscriere : 13/04/2010
Varsta : 65
Localizare : Bucuresti

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum