Vremea
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

Cultura si limba. Sau invers

In jos

Cultura si limba. Sau invers Empty Cultura si limba. Sau invers

Mesaj  Ghita_Bizonu' Vin Iun 15, 2018 12:07 pm

In teorie dragule in teorie nu inseamna si in practica.Sub multe aspecte Bucurestiul are cea mai inculta populatie . Asta ptr ca nu apartine nici unei culturi, ca nu isi cunoaste nici limba materna si nici limba engelza , oe care, sustine ,ca o prefera.

Iata un exemplu ce pare a tine de limba , insa este vorba de cultura...
Sunt unii care cica art  fi cultivati .. au citit si ei 2 -3 caticele in ebgleza si acum "stiu"  si incepsama acuze pe mine (si pe altii cu acelasi opinii ca si mine) ca suntem voctome a unui procedu numit "straw man"  pe care il traduc ca "om de paie"  si explica pe urma ca ar fi sperietoarea agricola aia ptr ciori si grauri.
Ei bine gagii aia "culti"  sunt de fapt  inculti. Si nu cunosc nici limba romana,nici limba enhleza.

Fiindca in romana  prin om de paie se intelege (sau se intelegea pana acum 13-16 ani) individul care avea aparenta responsabilul juridic (director, patron , ceva similar) pus sa conduca o "afacere" dolosiva si care, inveitabil, facea puscarie (o descriere gasiiti aici mai jos  )  NU ma luati ca citez dintr-i carte ruseasca .. expresia este (cum altfle?) franceza : homme de paille sau politicos  prête-nom . Cum era aia ..Jianu  pe langa SOV (ea era "directoare", avea bani mai multi decat daca nu se incurca cu SOV insa ... insa riscurile meseriei !!) In engleza se numeste layman ori strawperson si straw man....
Insa sperietoarea si omul de paie desi par identice .. au sensuri diferite. Cu sperietoare sperii ciorile . Argumentatia inselatoare , chiar daca nu agita un "epouventail" de exemplu "restuaratia comunismului", poate fi (fortat) tradusa ca sperietoare  insa nu si om de paie . Insa ce te faci ca uneori e promit zirle tranbdafirii care canta ?D eexemlu ci se citeste Mises, te conving si apoi stai si te miri ca ai ajuns ca maimmuta (cu fundul gol si inrosit) ? O mai buna traducere in romana ar fi tinta falsa .. ceva in care tragi si iti consumi munitia in timp ce adversarul te ocoleste si apoi te impusca in spate ..
Prea militarista explicatia? Dar de unde credeti ca vine ideea cu omul de paie care o incaseaza? De pe terenul de instructie ... unde erau "momai"  din paie pe care  leatu le ataca cu baioneta! (Stiu, ati vazut filme americane in care era un sac .. mda. Insa SUA in 1930 isi permiteau sa risipeasca mai multi saci decat armatele europene in vremea lui Napoleon! Paie se gaseau mai usor!!!)

Deci "inteligentii" si "cultii" nostri pe puncte , pardon cu derogare,  nu prea cunosc despre ce vorbesc..nici in engleza nici in romana.
Si in gnl nu prea stiu despre ce vorbesc . Fiindca cultura , lato sensu, nu inseamna doar cuvinte ci in primul rand intelesul acelor cuvinte- adica , in primul rand, ce vrea sa fie si la ce foloseste.


În momentul acela clanţa de la uşă începu să se mişte. De cealaltă parte a geamului un bătrân cu o panama cârpită cu aţă albă şi purtând o haină largă de şantung, sub care se vedea o vestă de pichet, întindea gâtul său de găină, ca să se uite, şi lipea de geam o ureche mare, ca să asculte.
— Închis, fiule! se grăbi să strige Ostap. Colectarea copitelor s﷓a sistat temporar.
Totuşi, bătrânul continua să facă semne cu mâna.
Dacă Ostap nu i﷓ar fi dat drumul bătrânului cu vestă albă, poate că romanul ar fi luat altă turnură şi fireşte nu s﷓ar fi produs evenimentele surprinzătoare la care le﷓a fost dat să participe atât marelui maestru, cu nevricosul său curier şi veselul său împuternicit pentru copite, cât şi multor altor persoane, printre care un oarecare înţelept din Orient, nepoata bătrânului autor de rebusuri, un vestit militant pe tărâm social, directorul de la „Hercules”, precum şi un mare număr de cetăţeni sovietici şi străini.
Dar Ostap deschise uşa. Zâmbind trist, bătrânul trecu după bară şi se aşeză pe un scaun. Închise ochii şi rămase tăcut pe scaun vreo cinci minute. Nu i se auzeau decât şuierăturile scurte, pe care le scotea din când în când pe nasul lui ca de mort. Când personalul biroului convins, în sfârşit, că degeaba aşteaptă ca acest vizitator să vorbească, începu să se sfătuiască în şoaptă cum să i se scoată mai repede leşul în stradă, bătrânul ridică pleoapele pământii şi zise cu voce joasă:
— Numele meu e Funt. Funt.
— Şi, după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna într﷓o instituţie închisă la prânz? îl întrebă, amuzat, Ostap.
— Dumneata râzi, răspunse bătrânul, dar numele meu e Funt. Am 90 de ani.
— Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse să﷓şi piardă răbdarea.
Dar cetăţeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi ramase tăcut destul de mult timp.
— Aveţi aici un birou, zise el în sfârşit.
— Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe. Mai departe.
Dar bătrânul nu făcea decât să se mângâie cu o mână pe genunchi.
— Vedeţi pantalonii ăştia de pe mine? rosti el, după o lungă tăcere. Sunt pantaloni de Paşti. Înainte îi îmbrăcam numai de Paşti, acum îi port în fiecare zi.
Şi, cu toate că Panikovski îi dădu una în spate să-i scoată vorbele mai repede, Funt tăcu din nou. Cuvintele le rostea precipitat, dar între fraze făcea pauze care durau uneori şi trei minute. Pentru oamenii care nu erau obişnuiţi cu el, felul acesta de a vorbi, a lui Funt putea să﷓i facă să turbeze. Ostap se şi pregătea, de altfel, să-l ia pe Funt, nu de fundul pantalonilor săi pascali, ci de zgarda scrobită şi să-l dea afară, când bătrânul deschise din nou gura. Şi ceea ce spuse în continuare suscită atâta interes, încât Ostap fu nevoit să se împace cu vorbirea lui în rate seculare.
— Nu aveţi nevoie de un preşedinte? întrebă Funt.
— Ce fel de preşedinte? ripostă Bender.
— Unul oficial. Într﷓un cuvânt, un director general al instituţiei.
— Păi, director sunt eu.
— Prin urmare, ai de gând să stai singur la răcoare? De ce nu mi﷓ai spus atunci din capul locului şi mă chinuieşti de două ore?
Bătrânul cu pantaloni de Paşte se înfuriase, dar pauzele dintre fraze nu le scurtase.
— Eu sunt Funt, repetă el cu suflet. Am 90 de ani. Toată viaţa am slujit de paravan pentru alţii. Asta﷓i profesiunea mea, să sufăr pentru alţii.
— Aha, eşti om de paie?
— Da, făcu bătrânul, dând în cap cu demnitate. Sunt preşedintele﷓paravan Funt. În capul meu s﷓au spart întotdeauna toate. Mereu am stat la puşcărie. Şi sub Alexandru al II﷓lea „Eliberatorul”, şi sub Alexandru al III﷓lea „Pacificatorul”, şi sub Nicolae al II﷓lea „Împilatorul”.
Şi bătrânul, înşirând ţarii, îndoia încet deget după deget.
— Am stat şi sub Kerenski. În timpul comunismului de război, e drept, n﷓am stat deloc, căci a dispărut comerţul cinstit si n﷓am mai avut de lucru. Dar, în schimb, vai cât am stat în perioada NEP﷓ului! Vai cât am stat! Dar au fost cele mai frumoase zile din viaţa mea. În patru ani n﷓am petrecut în libertate mai mult de trei luni. Am măritat﷓o pe nepoată﷓mea, Golkonda Evseevna, şi i﷓am dat zestre un pian cu coadă, o păsărică de argint şi optzeci de ruble în monede de câte zece ruble de aur. Acum umblu şi nu mai recunosc Cernomorskul ăsta al nostru. Unde au dispărut toate? Unde﷓i capitalul privat? Unde﷓i prima societate de credit reciproc? Unde este asociaţia pe încredere? Unde sunt societăţile pe acţiuni cu capital mixt? Unde sunt? O mizerie! E revoltător!
Acest scurt discurs ţinu relativ puţină vreme: o jumătate de oră. Ascultându-l pe Funt, Panikovski se înduioşă. El îl trase pe Balaganov deoparte şi﷓i şopti cu respect:
— Se vede imediat omul din alte vremuri. Acum cauţi cu lumânarea până să dai de unul şi, în curând, n﷓au să mai existe deloc.
Şi servi cu drăgălăşenie bătrânului o ceaşcă de ceai dulce.
Ostap îl mută pe preşedintele﷓paravan la biroul său directorial, porunci să se închidă uşa şi începu cu răbdare să﷓i pună întrebări veşnicului deţinut, care şi﷓a sacrificat viaţa pentru „prietenii săi”. Preşedintele vorbea cu plăcere. Dacă nu s﷓ar fi odihnit atât de multe între fraze, s﷓ar fi putut spune chiar că sporovăieşte fără punct şi virgulă.
— Nu cunoşti pe unul Alexandr Ivanovici Koreiko? întrebă Ostap, uitându﷓se la dosarul legat cu şireturi de ghete.
— Nu-l cunosc, răspunse bătrânul. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
— Dar cu „Hercules” ai avut vreodată de﷓a face?
Când auzi cuvântul „Hercules”, preşedintele se mişcă uşurel. Ostap nici nu băgă de seamă această uşoară mişcare, dar dacă în locul lui ar fi fost oricare altă vestă de pichet de la cafeneaua „Florida”, care-l cunoştea de mult pe Funt, Valiadis, de pildă, acesta şi﷓ar fi zis imediat în sinea lui: „Funt e ca pe tăciuni aprinşi, e pur şi simplu neliniştit”.
Cum să nu cunoască Funt „Hercules”, când ultimele patru şederi în puşcărie erau legate direct de această instituţie? De pe urma lui „Hercules” se hrăneau câteva societăţi particulare pe acţiuni. A existat, de pildă, o societate, „Intensivnik”. Funt a fost invitat să deţină funcţia de preşedinte. „Intensivnik” a căpătat de la „Hercules” un aconto mare pentru ca să colecteze nu se ştie ce material lemnos — preşedintele﷓paravan nu﷓i ţinut doar să ştie ce se petrece în spatele lui. Şi imediat după asta, societatea a dispărut. Cineva a pus mâna pe bani, iar Funt a încasat şase luni de închisoare. După „Intensivnik”, s﷓a constituit o asociaţie pe încredere, „Cedrul muncitor”, fireşte, sub preşedinţia tot a venerabilului Funt. S﷓a luat, bineînţeles, de la „Hercules” aconto pentru a﷓i furniza cedru uscat. Bineînţeles că s﷓a produs pe neaşteptate un faliment, cineva s﷓a îmbogăţit, iar Funt, pentru leafa lui de preşedinte, a plătit cu puşcărie. Apoi a luat fiinţă „Uniunea Ferăstraielor” — „Hercules” a dat aconto — firma a dat faliment — cineva a vârât banii în buzunar — Funt a fost vârât la gherlă. Şi iar a apărut o firmă: „Tăietorul de Lemne din Sud”, „Hercules” — aconto, firma — faliment, X — căptuşit cu un câştig gras, Funt — căptuşit cu închisoare.
— Dar cine punea mâna pe bani? întrebă stăruitor Ostap, plimbându﷓se în jurul bătrânului. Cine conducea efectiv?
Bătrânul sorbea tăcut ceaiul din ceaşcă şi ridica încet pleoapele grele.
— Cine ştie? zise el amărât. Lui Funt nu i se spunea nimic. Eu trebuia să fiu numai paravan, asta era profesia mea. Şi am fost sub Alexandru al II﷓lea, şi am fost sub Alexandru al III﷓lea, şi am fost sub Nikolai Alexandrovici Romanov şi am fost sub Alexandr Feodorovici Kerenski. Şi am fost şi în perioada NEP﷓ului, înainte de punctul culminant, în timpul punctului culminant şi după punctul culminant. Acum, însă, sunt fără lucru şi trebuie să port pantalonii de Paşti.
Ostap continuă încă multă vreme să stoarcă din bătrân vorbă cu vorbă. Se comporta asemeni unui căutător de aur care trece prin sită tone de mâl şi nisip ca să dea de câteva fărâme de metal preţios. Îl înghiontea pe Funt cu umărul, când acesta începea să moţăie şi chiar îl gâdila la subsuoară. După toate aceste manevre, izbuti să afle că, după părerea lui Funt, în spatele tuturor acestor societăţi şi firme falimentare se ascundea, fără îndoială, aceeaşi persoană. Cât priveşte „Hercules”, el a fost muls de multe sute de mii de ruble.
— În orice caz, adăugă străvechiul preşedinte﷓paravan, în orice caz, acest necunoscut e un cap. Îl cunoaşteţi pe Valiadis? Nici Valiadis n﷓ar izbuti să-l bage pe omul ăsta în cofă.
— Dar pe Briand? întrebă Ostap zâmbind, amintindu﷓şi de adunarea vestelor de pichet de lângă fosta cafenea „Florida”. Pe Briand ar putea Valiadis să-l bage în cofă? Ce părere ai?
— Cu nici un preţ! răspunse Funt. Briand e un cap. Mişcă trei minute din buze fără să scoată nici un sunet, apoi adăugă:
— Hoover e un cap. Şi Hindenburg e un cap. Hoover şi Hindenburg sunt două capete.
Ostap se sperie. Cea mai bătrână vestă de pichet se cufunda în mocirla politicii înalte. Dintr﷓o clipă în alta ar fi putut să înceapă să vorbească despre pactul „Kellog” sau despre dictatorul spaniol Primo de Rivera şi atunci nici o forţă din lume nu l﷓ar mai fi putut abate de la această îndeletnicire înaltă. Şi chiar apăru în ochii lui o licărire de idioţenie, iar deasupra gulerului său scrobit, mărul lui Adam prinse a se mişca prevestind naşterea unei noi fraze. Bender deşurubă repede un bec electric şi-l trânti de pământ. Becul se sparse cu pocnetul rece al unui foc de armă. Numai aşa reuşi el să-l abată pe preşedinte de la problemele internaţionale. Şi, profitând repede de împrejurare, Ostap îl întrebă:
— Te vedeai totuşi cu cineva de la „Hercules”? În legătură cu acontul?
— Eu n﷓aveam de﷓a face acolo decât cu contabilul Berlaga care era salariatul lor. Personal, altceva nu ştiu nimic. Mie nu﷓mi spuneau nimic. Oamenii au nevoie de mine numai ca să servesc de acoperire. Am servit de acoperire pe vremea ţarismului, şi pe vremea socialismului, şi pe vremea hatmanului, şi pe vremea ocupaţiei franceze. Briand e un cap.
Nu mai puteai smulge nimic de la bătrân. Dar şi ceea ce spusese îngăduia pornirea cercetărilor.
„Aici se simte mâna lui Koreiko”, se gândi Ostap.
Directorul filialei din Cernomorsk a Oficiului din Arbatov pentru Colectarea de Coarne şi Copite se aşeză la birou şi trecu pe hârtie discursul preşedintelui Funt. Reflecţiile însă asupra relaţiilor dintre Valiadis şi Briand le omise.
Prima filă a anchetei clandestine în legătură cu milionarul clandestin fu numerotată, perforată la locul cuvenit şi pusă la dosar.
— Ei, angajaţi un preşedinte? întrebă bătrânul punându﷓şi panamaua cârpită. Văd că biroul vostru are nevoie de un preşedinte. Nu cer mult: o sută douăzeci de ruble pe lună în stare de libertate şi două sute patruzeci la închisoare. Sută la sută spor în caz că munca are un caracter vătămător.
— Poate că o să te luăm, zise Ostap. Fă o cerere şi înainteaz﷓o împuternicitului pentru copite.

…………………………………………………………………………..
În faţa biroului, prietenii se opriră. Uşa era deschisă şi dinăuntru se auzeau vocile tinere, ca de lei, ale studenţilor de la Şcoala Medie Tehnică de Zootehnie, întorşi din deplasare, bombănitul somnoros al lui Funt şi încă nişte glasuri necunoscute de başi şi baritoni, cu un timbru evident agronomic.
— Avem de﷓a face cu o infracţiune! ţipau practicanţii. Ne﷓am mirat de la început. În toată campania s﷓au colectat numai douăsprezece kilograme de coame de calitate proastă.
— O să vă dăm pe mâna justiţiei! duduiau başii şi baritonii. Unde este directorul filialei? Unde e împuternicitul cu copitele?
Balaganov începu să tremure.
— Biroul şi﷓a dat obştescul sfârşit, şopti Ostap, nici aici nu mai e nevoie de noi. Noi vom merge pe un drum scăldat în soare, iar Funt va fi dus într﷓o casă de cărămidă roşie, la ferestrele căreia, dintr﷓un ciudat capriciu al arhitectului, sunt prinse nişte gratii groase.
Ex﷓directorul filialei nu greşea. Îngerii căzuţi nici nu apucară bine să se depărteze de birou, şi la urechi le şi ajunse din urmă uruitul unei birje. În birjă era Funt. Semăna perfect cu un bunic de treabă, care, după ce s﷓a pregătit îndelung, pleacă la un nepot căsătorit. Numai că pe scară stătea un miliţian care îl ţinea pe bătrân de spatele cocârjat.
— Funt a înfundat întotdeauna închisoarea, auziră membrii echipajului „Antilopei” vocea joasă şi surdă a bătrânului, când trăsura trecu pe lângă ei. Funt a stat la răcoare $i sub Alexandru al II﷓lea „Eliberatorul”, şi sub Alexandru al III﷓lea „Pacificatorul”, şi sub Nicolae II „împilatorul”, şi sub Alexandr Feodorovici Kerenski…
Şi înşiruindu﷓i pe toţi aceşti ţari şi avocaţi, Funt îndoia un deget după altul.

Ma rog Ilf si Petrov nu or fi clasici precum Dostoievki au contele Tolstoi. Insa na de vezi cum in Vitelul de aur ne explica cum unu Costel Comana, azi sinucis,  a devenit mare milionar Si nu numai el ci si altii .
Ghita_Bizonu'
Ghita_Bizonu'

Mesaje : 922
Data de inscriere : 13/04/2010
Varsta : 71
Localizare : Bucuresti

Sus In jos

Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum