La granita cu Romania , 1941

Capitolul 24 DESPRE AL TREILEA EŞALON STRATEGIC

Ca să răspundem la întrebarea privind apariţia celui de-al treilea eşalon strategic trebuie să ne întoarcem la primul eşalon strategic şi - e de preferat - la graniţa românească. S-au scris multe cărţi despre această perioadă. Să deschidem una din ele. De exemplu, cartea Eroului Uniunii Sovietice, general-maior A.A. Sviridov. Cartea se numeşte Batalioanele intră în luptă şi a apărut la editura Voenizdat în 1967.
În iunie 1941 autorul era căpitan, comandant al batalionului autonom 144 de recunoaştere, divizia 164 infanterie, corpul 17 infanterie, armata 12 din intrîndul de la Lvov. Corpul 17 e doar cu numele „de infanterie" - în fapt e de vînători de munte. Corpul este comandat de unul din oamenii lui Jukov, general-maior LV. Galanin. După cum ştim, întreaga armată 12 este de fapt de vînători de munte, deşi după denumire este una obişnuită. Din ordinul lui Jukov, cu această armată I.H. Bagramian a desfăşurat manevre de cucerire rapidă a trecătorilor montane.
Cartea lui Sviridov este interesantă prin faptul că descrie această armată de jos, nu de sus. Aşadar, să coborîm de la înălţimea corpului şi armatei în batalionul 144 de recunoaştere, comandat de căpitanul A.A. Sviridov. Povestea începe din 19 iunie 1941. Deschid la prima pagină şi citez chiar din primul rînd: „Pe rîul Prut divizia noastră i-a înlocuit pe grăniceri. Părăsind frontiera de stat, ei ne-au predat malul fortificat şi ne-au lăsat suvenirurile obişnuite : cîteva undiţe din nuiele de alun, o mitralieră defectă şi un bătrîn cîine ciobănesc...". „Grănicerii, predîndu-ne frontiera de stat..." „Pădurea în care ne-am aşezat..." Din partea românească „se auzea plînsetul satului românesc : ţăranii erau strămutaţi mai departe de graniţă...". „Noi toţi, ostaşii sovietici, ne pregăteam să lovim duşmanul numai pe pămîntul său..." „Comandantul escadronului, locotenentul major Korobko, a cerut permisiunea, după raport, să trimită o grupă de recunoaştere de cealaltă parte a rîului. - Aşteaptă, nu te grăbi. Va veni şi vremea ta. Deocamdată ţine totul sub observaţie."
Să judecăm situaţia. Divizia 164 infanterie a luat în primire de la grăniceri malul fortificat, dar nu s-a grăbit să se folosească de fortificaţii. Divizia se ascunde în pădurea de lîngă frontieră, în zona de frontieră procedau la fel toate diviziile sovietice. Au fost deplasate la graniţă, dar nu pentru apărare. Pe celălalt mal diviziile germane acţionează după acelaşi scenariu - se ascund şi ele în păduri, nu pentru a se apăra.
Este interesant ce aude căpitanul: plînsetul ţăranilor români expulzaţi - dar în partea sovietică nu a auzit nici un plînset. De fapt, între 13 şi 20 iunie trupele grănicereşti sovietice au desfăşurat operaţiunea de expulzare forţată a cetăţenilor din zona de frontieră, de la Marea Albă la Marea Neagră. Nemţii au expulzat zona pe o lăţime de 20 km, sovieticii - pe o lăţime de 100 de km. Nemţii au strămutat populaţia. Sovieticii au strămutat-o şi au nimicit-o. La momentul respectiv operaţiunea NKVD-ului de epurare a zonei de frontieră era la apogeul ei sîngeros. Dar „eroul" nostru n-are ştiinţă de aceasta. N-aude plînsetul populaţiei sovietice şi nu vrea să-l asculte. El se crede eliberatorul Europei şi de aceea aude numai plînsetul de pe celălalt mal. Spre deosebire de fascişti, care au expulzat populaţia la cîţiva kilometri în interiorul propriului teritoriu, „iluştrii" noştri cekişti au deportat zeci de mii de oameni în tundra polară, puţini dintre aceştia reuşind să-şi mai vadă vreodată ţinutul natal.
Este absolut clar din aceste mărturii că pe porţiuni de zeci, uneori sute de kilometri (acolo unde se pregăteau atacurile sovietice) graniţa era deschisă - adică grănicerii plecaseră, punînd graniţa la dispoziţia Armatei Roşii.
Aici trebuie să căutăm răspunsul la întrebarea: cum de grănicerii se aflau în spatele frontului în primele zile ale războiului? Toate cele necesare pentru formarea a trei armate cekiste erau pregătite din vreme, iar personalul de la generali la soldaţi, pichetele de grăniceri, comenduirile, statele-majore ale regiunilor de frontieră plecaseră în spatele frontului ÎNAINTE de invazia germană.
În viaţa mea am văzut o singură dată o situaţie cînd grănicerii au deschis graniţa: în vara lui 1968, în Carpaţi, soldaţii noştri au primit cizme din piele, iar pichetele de grăniceri şi-au ridicat santinelele, lăsînd graniţa în mîna diviziilor noastre.
În 1941 totul s-a desfăşurat după acelaşi scenariu.
Plecînd pe 18-19 iunie de la graniţă, cekiştii ştiau că acest lucru înseamnă război.
Fiecărui cetăţean sovietic i s-a băgat în cap, ca un piron, încă din copilărie, că graniţa e închisă ca un lacăt! Fiecare grănicer trăia acest adevăr. Plecînd la 19 iunie 1941 de pe graniţă, orice comandant de pichet şi orice soldat a înţeles semnificaţia retragerii.
Să ne amintim de un rînd din prima pagină a amintirilor generalului Sviridov: grănicerii, cedînd frontiera de stat, au abandonat o mitralieră defectă. Oricine a făcut serviciul în Armata Roşie, în Armata sovietică, în trupele de grăniceri, în NKVD, KGB ştie: pe timp de pace nu se poate abandona o mitralieră chiar dacă este defectă. În orice situaţie, un bun defect, cu atît mai mult o armă, trebuie predat, alcătuindu-se în acest scop un act de predare. Un obiect defect (fie acesta o hartă secretă sau o manta soldăţească ruptă) trebuie prezentat: iată-l, actul de predare, semnaţi-l.
Însă la război nu mai ai nevoie de obiecte de prisos.
Este uimitoare starea de spirit din unităţile de luptă ale Armatei Roşii, unităţi care se ascund în pădurile din preajma graniţei - de exemplu, în batalionul autonom 144 de recunoaştere al căpitanului Sviridov.
Apropo, trebuie să descriem batalionul. Organizarea sa e standard : conducere şi stat-major, o companie de tancuri, o companie de maşini blindate cu tunuri grele, o companie de infanterie motorizată, un escadron de cavalerie şi subunităţi de asigurare. Armamentul de bază al batalionului: 16 tancuri amfibii şi 13 maşini blindate dotate cu tunuri, în componenţa diviziilor de infanterie Stalin avea 207 de asemenea batalioane dotate complet şi alte cîteva zeci dotate parţial.
Să examinăm numai batalionul 144 de recunoaştere, în componenţa sa sînt 16 tancuri, iar în toate diviziile germane luate la un loc - nici unul. Stalin însă are în fiecare divizie de infanterie un batalion de recunoaştere cu tancuri. Numai în componenţa batalioanelor de recunoaştere ale diviziilor de infanterie Stalin are mai multe tancuri decît în tot Wehrmacht-ul de pe Frontul de Răsărit, însă nu erau simple tancuri, ci tancuri amfibii. Stalin avea 4 mii de asemenea tancuri. Wehrmacht-ul nu avea nici unul. Nici în restul lumii nu exista pe atunci vreun tanc amfibiu.
Rezultă că Sviridov are la graniţa românească 16 tancuri amfibii, în vreme ce nici un general sau feldmareşal german nu deţine vreunul. Nici generalii şi feldmareşalii altor ţări nu deţin vreunul. Aşadar, comandantul unui asemenea batalion, subordonat comandantului escadronului, cere permisiunea de a trimite o grupă de recunoaştere pe celălalt mal al rîului... Să ne imaginăm aceeaşi situaţie cîndva, în 1970: un tînăr ofiţer de recunoaştere cere comandantului batalionului să trimită o grupă pe celălalt mal... să spunem, în Germania de Vest. Ar fi legat imediat. Dar atunci se putea să i se aprobe, în multe alte cazuri s-a aprobat. Să nu uităm nici avioanele sovietice care survolau spaţiul german, nici grupele de recunoaştere care treceau adesea graniţa germană.
Citind aceste rînduri, îmi amintesc de cartea lui B.M. Şapoşnikov, Creierul armatei. Cu mulţi ani înainte de 1941 Şapoşnikov atenţiona că „trecerea armatei în stare de război creează un anume potenţial eroic, ridică nivelul moral al armatei". Şapoşnikov atenţiona că armata care a trecut în stare de război şi s-a deplasat la frontieră este într-o tensiune nervoasă deosebită, fiind imposibil să-i înfrînezi avîntul. Şapoşnikov atenţiona că armata nu trebuie ţinută mult timp la graniţă, ci trebuie trimisă în acţiune.
Stalin a citit cu atenţie cartea lui Şapoşnikov - o cunoştea şi o cita des. Stalin l-a ocrotit pe Şapoşnikov. Anul 1940 este anul avansării lui Şapoşnikov - în mai i s-a înmînat titlul de Mareşal al Uniunii Sovietice. Oficial este locţiitor al narkom-ului de apărare - practic este principalul consilier militar al lui Stalin. La mijlocul lui iunie 1941 armatele sovietice de invazie sînt mutate la graniţă. Conducerea militară sovietică ştie că şi comandanţii, şi soldaţii nu pot fi ţinuţi pe loc - elanul lor e greu de stăpînit. însă mai trebuiau stăpîniţi încă două săptămîni pînă la războiul nimicitor. .. Armata Roşie era separata de inamic doar printr-un lanţ subţire de grăniceri NKVD. Însă nici Jukov, nici Timoşenko, nici Şapoşnikov nu deţineau o asemenea putere ca să ordone grănicerilor să părăsească graniţa. Grănicerii nu ţin de activitatea lor. Grănicerii ţineau de Beria. Iar Beria nu deţinea o asemenea putere, ca să ordone diviziilor armatei să-i înlocuiască oamenii pe graniţă. Doar un singur om putea ordona narkom-ului afacerilor interne să mute grănicerii de la'frontieră şi narkom-ului de apărare să aducă diviziile militare la graniţă: Preşedintele Comisariatului Poporului Sovietic, tovarăşul Stalin.
Stalin a ordonat cekiştilor să se retragă în spatele frontului şi unităţilor Armatei Roşii să iasă la graniţă - ştia că după aceasta Armata Roşie trebuia dezlănţuită...
Altfel totul s-ar fi năruit.
Apoi s-a întîmplat ceea ce nimeni nu se aştepta. Armata germană a atacat.
Să ne întoarcem la povestirea lui Sviridov. El se uită la podul de graniţă de peste Prut, pe care trece o coloană nesfîrşită de trupe germane : „Podul! L-am păstrat pentru ofensivă, iar acum nu puteam să-l distrugem nicicum...". „Problema era că toate studiile mele militare s-au desfăşurat în principal sub deviza: numai ofensiva! Retragerea era socotită o ruşine şi nu învăţasem aşa ceva. Acum trebuia să dăm înapoi şi nu aveam deloc experienţă - o experienţă dobîndită sub loviturile crunte ale inamicului."
În acest exemplu se dezvăluie cauzele înfrîngerii: pregătirea unui război defensiv şi pregătirea unui război ofensiv sînt lucruri diferite. Divizia 164 s-a pregătit de ofensivă, de aici rezultînd totul...
După apariţia Spărgătorului de gheaţă s-au adunat istorici cu renume şi au conchis că versiunea mea nu e nouă. Este pur şi simplu o repetare a ceea ce au spus fasciştii, îl iau drept martor pe cititorul meu : m-a pasionat oare să-i citez pe fascişti ? Cărţile mele sînt pline cu citate din Marx, Engels, Lenin, Troţki, Stalin, Frunze, Hruşciov, Brejnev, Şapoşnikov, Jukov, Rokossovski, Konev, Vasilevski, Eremenko, Biriuzov, Moskalenko, Mereţkov, Kuzneţov şi mulţi alţii. Cine dintre aceştia este fascist? Marx este fascist ? Sau Lenin ? Sau poate Troţki ? Acest capitol este bazat aproape în întregime pe citate din cărţile generalului--maior A.A. Sviridov, Erou al Uniunii Sovietice. Şi s-ar putea baza pe citate din Kaliadin, Kuprianov, Şepelev şi alţii.
Dacă versiunea este fascistă, nu trebuie să-mi reproşaţi mie, ci mareşalilor şi generalilor sovietici - eu doar le repet cuvintele. Nu prea înţeleg mînia criticilor mei. De ce s-au repezit la mine ? De ce aţi tăcut cînd au apărut cărţile lui Jukov şi Rokossovski, Eremenko şi Sviridov. Asupra lor trebuie să vă aruncaţi mînia. Eu sînt un umil adunător de citate...

militarii rusi contemplau cu calm ideea de a ataca o armata care avea o experienta a razboiului ridicata precum si un antrenament mai riguros decat cel rus? Nu ar fi fost un risc?