ABC-ul crizei financiare

Totul a început cu comerţul excedentar şi deficitar. O ţară înregistrează un comerţ excedentar atunci când exportă mai multe bunuri şi servicii decât importă. Comerţul deficitar apare atunci când ţara importă mai mult decât exportă; în primul caz, ţara este un creditor faţă de restul lumii, iar în al doilea caz este debitor.
Persistenţa comerţului excedentar şi a celui deficitar duce la dezechilibre globale în economia mondială, situaţie în care unele state înregistrează surplusuri mari şi care nu sunt sustenabile, în timp ce alte stat înregistrează deficite semnificative şi deloc sustenabile.
Ţările creditoare, care înregistrează comerţ excedentar, precum Germania, China sau Japonia, câştigă mai mulţi bani din exporturi decât cheltuiesc pe importuri, iar fondurile excedentare sunt împrumutate în străinătate prin intermediul pieţelor financiare internaţionale.
Ţările debitoare, a căror comerţ este deficitar, spre exemplu Grecia sau SUA, nu exportă îndeajuns pentru a-şi acoperi importurile, fiind nevoite să acopere diferenţa prin împrumuturi de pe pieţele financiare internaţionale.
Pe de altă parte, surplusurile dintr-o parte a lumii sunt reflectate negreşit prin deficituri în altă parte a lumii - nu toate economiile pot fi campioane în exporturi şi să exportă mai mult decât importă.
Ţările deficitare absoarbă aceste exporturi ca şi importuri. Neavând suficienţi bani, trebuie să împrumute de la ţările care înregistrează surplus. Împrumut duce la
Creşterea datoriei private, datoriei consumatorilor şi a companiilor. Cu banii în exces din partea exportatorilor disponibili pe pieţele financiare internaţionale, este normal ca băncile şi alte instituţii financiare să îi îndrepte acolo unde este nevoie. Companiile şi consumatorii din economiile care doresc să consume mai mult decât produc sunt o ţintă evidentă. Cu toate acestea, există o problemă cu
Credite nerentabile, de exemplu cele care nu pot fi acoperite în întregime sau deloc.
Dacă o bancă nu primeşte înapoi toţi banii care i se datorează bani, aceasta nu va putea plăti înapoi banii ce îi datorează bani deponenţilor, altor bănci sau deţinători de obligaţiuni. În ultimii ani, băncile au împrumutat o grămadă de bani pentru cheltuielile de consum şi construcţii imobiliare; odată cu creşterea şomajului, creditele de consum au luat o cotitură negativă, precum creditele imobiliare, deoarece dezvoltătorii nu pot vinde case si birouri pe care le-au construit în aşteptarea unor profituri mari.

Creditele subprime au fost declanşatoarele crizei actuale, deoarece la început au evidenţiat părţile negative legate de modul în care băncile au extins împrumuturile. Creditele ipotecare subprime au fost oferite doar celor care le puteau returna, în cazul în care preţurile caselor ar fi continuat să crească, dacă economia ar fi continuat să se extindă şi în cazul în care ratele dobânzilor ar fi rămas scăzute. Aceste ipoteze s-au dovedit a fi false, împingându-i pe debitori în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor, expunând totodată băncile la pierderi mari.
Surplusurile şi deficitele bugetare apar atunci când guvernul, fie creşte taxele cu mai mult decât cheltuieşte pe diverse bunuri şi servicii (excedent), fie cheltuieşte mai mult decât primeşte din impozite (deficit). Datorită fluctuaţiilor băncilor, guvernele au fost nevoite să intervină prin injectarea de miliarde de euro în bănci, pentru a acoperi pierderile rezultate din creditele nerentabile. Acest lucru a însemnat că bugetele guvernamentale au căzut brusc în deficit.
Datoria publică, suma de bani pe care un guvern o datorează creditorilor săi, de exemplu acumularea deficitelor bugetare, a crescut la rândul său. Se numeşte totodată datorie publică pentru că în final, contribuabilii trebuie să acopere fondurile necesare. În cazul în care un guvern cheltuieşte mai mult decât ridică taxele, acesta trebuie să împrumute bani suplimentari, de obicei prin vânzarea obligaţiunilor
Obligaţiunea este o promisiune a vânzătorului unei obligaţiuni (de exemplu, guvernul) să plătească înapoi, cu dobândă, banii care au fost împrumutaţi de către cumpărătorii de obligaţiuni (de exemplu, băncile, fondurile de pensii, etc).
Dobânda pe obligaţiuni determină gradul în care împrumuturile statului vor influenţa contribuabilii. Cu cât este mai riscant debitorul, cu atât mai mare dobânda - cu atât mai mare suma de bani pe care va trebui să o economisească guvernul pentru a acoperi dobânda, în loc să o utilizeze în alte scopuri, precum sănătate publică.
Refinanţarea datoriei înseamnă acoperirea acesteia cu alţi bani împrumutaţi. Când obligaţiunile deja existente se apropie de termen, guvernul poate elibera noi obligaţiuni, folosind veniturile pentru a le acoperi pe cele vechi. Trezoreriile practică în mod frecvent acest lucru. Problem intervine atunci când investitorii nu sunt pregătiţi să refinanţeze deoarece sunt de părere că este prea riscant şi vor să îşi recupereze banii.