Clientul nostru stăpânul nostru a devenit clientul nostru dușmanul nostru!

… De ce un casier la o benzinarie OMV din Viena, care are incasari de X euro/zi, poate avea un salariu de 10 ori mai mare decat un casier la o benzinarie OMV din Bucuresti care are incasari de duble (2X)??? Va asigur ca exista cu duiumul benzinarii OMV din Romania care sigur au incasari duble fata de foarte muuulte benzinarii OMV din Austria… Cei care au fost de mai multe ori prin Austria cu masina stiu despre ce vorbesc.
De ce nu da faliment benzinaria OMV din Austria cu salariile angajatilor de 10 ori mai mari acolo?
Rog pe cei care ne sperie cu spectrul distrugerii din cauza salariului minim sa explice aceasta problema economica a OMV.
(…) Cresterea salariului minim este un instrument foarte eficient al unei tari sa creasca productivitatea muncii! Mesajul este simplu: patronilor, daca nu aveti productivitatea muncii suficient de mare sa platiti sa zicem 400 de euro pe luna unui salariat, treceti voi la munca, prin PFA sau Asociatie Familiala, sau lasati pe altii.
Criza din 1929-1933 s-a terminat abia in 1938, cand presedintele Roosevelt a impus salariul minim federal in SUA. Este foarte simplu de inteles pentru oamenii deschisi.
Am dat exemplul elocvent al Turciei, pe care iarasi criticii salariului minim ridicat nu il pun deloc in discutie. Desteptii invata de la altii, prostii vor sa invete doar din experienta lor.
Un salariu minim crescut ==> oamenii fac consum. Abia atunci se dezvolta piata serviciilor. Cine mai tine minte ce discursuri ne tineau economistii prin anii 1990: “Romania este o tara agrara-industriala, trebuie dezvoltat sectorul serviciilor”.
Cum sa dezvolti serviciile cand salariul minim este 600 lei, cand acest salariu este incasat in Romania de aproape JUMATATE din forta de munca (si de la stat si de la privat!!!!== caz unic in toata Europa, de doua ori mai mult decat oricare din toate celelalte state europene), cand salariul minim de 600 lei este platit pentru munci care necesita calificare superioara si presupun lucrul cu omul, nu cu ciocanul, tarnacopul sau coasa (de exemplu o cunostinta de-a mea, psihopedagog la gradinita, care face zilnic logopedie cu 20 de copii, care are acolo si un copil autist de care trebuie sa se ocupe special, plus alte si alte probleme extrem de sensibile legate de copii care fac pe ei la 6 ani, urla fara motiv tot timpul, hiperactivitate, fobii, ticuri comportamentale etc, care are grija de copii nostri pentru care noi ne isterizam cand tusesc, pentru care noi am omora pe cineva daca le zgarie nasul, nu de caramizi, nu de baloti de paie, este platita cu 550 lei in mana pe luna!!!!)
Ce clasa de mijloc, ce dezvoltare a serviciilor poti avea in aceste conditii?
O vreme sandramaua salariilor de mizerie din Romania a mers, in baza banilor trimisi de romanii care lucrau in Spania, Italia,(PE SALARIILE DE ACOLO!!!!). Practic Romania a progresat cand salariul minim mediu al romanilor, luand in calcul si pe cei plecati in afara, urca pe la 300 euro!!! Un chelner in Romania castiga 500 lei, 120 euro, un chelner roman in Italia castiga 700-1000 euro, media ponderata urca astfel la circa 300 euro/luna.
Cum s-a rupt acest echilibru, cand romanii din afara au inceput fie sa castige mai putin, fie sa ajunga someri, prin urmare sa nu mai trimita bani acasa, Romania a fost pusa pe butuci.
Un prieten director de banca mi-a spus ca fata de 2009 trimiterile de bani din strainatate au scazut cu cel putin 40%. Iar in 2009 scazusera deja foarte mult fata de 2008.
Se crease mitul ca nu mai conteaza ce facem noi aici in Romania, cat este salariul, ca vin miliardele trimise de romanii din Occident si ne salveaza.
Intre timp in Romania patronii au dat de gustul salariilor mici, foarte mici si de mizerie. Statul a capatat si el gustul asta, educat inca din regimul comunist !!! (da, pentru cei care au uitat, salariile mici erau arma lui Ceausescu impotriva romanilor, cu care tinea consumul cat mai jos, o panarama de Dacie 1300 costa 70,000 lei cand un profesor castiga 2000 lei/luna, adica salariul unui profesor pe circa 3 ani. Apoi dupa ce strangea banii ii depunea la stat – consum blocat din nou – si astepta astfel cativa ani sa primeasca o masina.
Concluzia este simpla: OMV are de unde plati salarii chiar si de zece ori mai mari, fara probleme. La fel toate multinationalele care fac vagoane de bani in Romania dar ii platesc pe salariati cu lefuri de mizerie: de exemplu lanturile de magazine, (mai tineti minte cand Carrefour se lauda ca are vanzari mai bune in Romania ca in Italia?) eu personal am vazut magazine prezente si in Romania in occident, sufla vantul prin ele, cumparatori putini si cosuri goale, in timp ce in Romania casierii abia fac fata cumparatorilor, iar preturile sunt cel mult duble la ei, dar salariile sunt iarasi de 10 ori mai mari!!!
Ceva nu se leaga.
Preturi cel mult duble ca in Romania, profit cel mult dublu pe angajat, dar salariile sunt de 10 ori mai mari. Si ele sunt platite fara probleme. Deci salariile in Romania ar putea fi marite de 5 ori fara probleme pentru aceste firme.
Bancile din Romania au profituri uriase si pe criza (in conditiile in care in Occident suratele lor au dat faliment sau au cerut ajutoare de la stat). O cauza a acestor profituri uriase sunt si salariile de mizerie platite angajatilor! Da, nu doar clientii sunt victimele bancilor, ci si proprii lor angajati.
Salariul minim din Romania ar trebui fixat undeva la 400 euro. 3 euro/ora. Pentru inceput. Apoi sa urce unde este valoarea reala a muncii prestate in Romania, comparativ cu tarile din Vest, cam la jumatate din salariul minim al tarilor vestice, deci pe la 600 euro.
Mai este ceva curios.
Tot timpul aud oameni politici, economisti, persoane diverse in discutii personale si pe forumuri: Statul sa nu mai plateasca ajutoare, sa nu mai incurajam nemunca, lenesii sa nu mai primesca bani de la stat.
Corect. De ce insa acesti dusmani ai “nemuncii” se dovedesc pana la urma in egala masura dusmani si ai “muncii”, pentru ca sustin salariul minim de mizerie actual?
De ce nu sustin atunci tot ei ca cei care muncesc sa fie bine platiti? Inteleg, declara ca nu le plac lenesii, atunci de ce nu le plac nici oamenii muncitori?
Vad ca cineva reia aici supa racita a abandonarii salariului minim. Sunt extrem de putine statele unde nu exista cu adevarat salarii minime DECENTE. Romania este unul dintre ele, din moment ce oficial cosul lunar pentru o persoana a ajuns la 750 lei, iar salariul minim brut este 600 lei. Deci chiar si oficial, nu mai vorbesc de realitate, cine are salariul minim nu are cum sa duca o viata decenta. Dna psihopedagog care corecteaza vorbirea copiilor nostri si le trateaza fobiile si ticurile comportamentale cu 550 lei/luna are noroc ca sotul ei castiga triplu, ca altfel ar muri de foame. Ea isi denumeste munca “hobby”.
De fapt in toate tarile europene exista salariu minim. In Germania sau in Suedia, unde formal nu exista asa ceva, este mai rau pentru patroni, caci acolo sunt salarii minime stabilite prin conventii colective pentru fiecare post in parte. Sa vedeti ce grile complexe de salarizare minima sunt in Germania pentru sa zicem constructii, patronii romani si-ar pune mainile in cap. Fiecare post, fiecare calificare, fiecare vechime are alt si alt salariu minim, tot mai mare, tot mai mare.
In Elvetia nu este salariu minim iarasi. Dar acolo statul acorda ajutoare sociale de diferite forme foarte mari, astfel ca limita acestor ajutoare formeaza un prag de salarizare destul de ridicat, sub care nimeni nu lucreaza, pentru ca poate primi acesti bani pe degeaba sub diferite forme de la stat.
SUA au salarii minime (federal, la care cele mai multe state au salarii minime proprii, mai mari decat cel federal).
Japonia are salarii minime pentru fiecare prefectura.
China are salarii minime provinciale care cresc foarte mult de la an la an (deja la Beijing salariul minim a ajuns la 120 dolari!!!).
Marea Britanie, Franta, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria, au salarii minime. Italia nu are salariu minim. In 1992 s-a renuntat la cresterea automata a salariilor prin lege si de atunci au inceput si problemele Italiei, care o tine tot intr-o criza.
Statul roman plateste si el cam jumatate din angajatii lui cu salariul minim. Deci statul este foarte indaratnic sa majoreze acest salariu, pe motivul foarte prost ca i-ar creste factura salariala. Isi fura insa caciula singur. Necrescand salariul minim la 400 euro statul nu incaseaza de la sectorul privat fonduri de pensii (pensiile au fost marite mult mai mult decat salariul minim!!!). Sigur ca fondul de pensii a ajuns in impas. Pensiile au crescut foarte mult, salariile din care se fac incasarile pentru acest fond sunt de mizerie.
Banii sunt blocati de catre salariile extrem de mici. Clasa medie a disparut. Profesori, psihopedagogi, ingineri din mediul privat, functionari bancari, politisti, toti cu exceptia judecatorilor, procurorilor si serviciilor secrete au fost exclusi din clasa medie spre clasa saraca.
Situatia asta nu poate continua foarte mult…
Salariul minim din România ar trebui să fie la un nivel apropiat de salariul minim din Turcia, care este de 392 euro/lună. Nivelurile produsului intern brut pe locuitor (PIB) din ambele state sunt relativ apropiat, atât cele în dolari valori absolute, cât și cele ajustate la valoarea puterii de cumpărare. Nu ar fi nici un motiv economic serios să fie o diferență foarte mare între salariul minim din Turcia și cel din România. Diferența actuală este complet absurdă. Salariul minim România, de circa 150 euro, este de peste două ori mai mic decât cel din Turcia.
Cu toate că Renault amenință periodic angajații săi români de la Dacia că dacă mai cer măriri de salarii vor muta fabrica în străinătate, toate celelalte fabrici Renault sunt situate în țări cu salarii mai mari decât în România. Evident că Renault joacă la cacealma, regretabil este că mulți români aplaudă jocul măsluit al francezilor. Salariații Renault din Turcia, deși fabrică foarte ieftinile mașini Symbol, sunt plătiți cu salarii duble cât colegii lor din România. În logica că doar salariile mici sunt acceptabile, Renault de mult ar fi trebuit să abandoneze fabricile din Turcia și să mute complet producția în România. Dar nu face acest lucru. Oare de ce?
Aceeași diferență uriașă de salarii între Turcia și România se menține în domeniul textil. Deși muncitorii turci sunt plătiți de la 500 euro în sus/lună, nivel nici măcar visat de româncele care slugăresc pe nimic în fabricile de textile din România, nici vorbă ca industria textilă turcească să sufere, ba chiar merge mult mai bine decât cea de la noi. Profiturile Turciei din textile sunt enorme. Cantități uriașe de textile sunt vândute pe piața Rusiei. Turcii au compensat salariile mari ale lucrătorilor cu inovație în domeniul designului, al culorilor, al marketingului.
Este foarte clar că o creștere a salariului minim ar duce la creșterea productivității muncii, prin urmare la creșterea sănătoasă a nivelului de trai, la reflectarea corectă a productivității muncii în prețuri și salarii, la creșterea concurenței pe piață, în beneficiul clienților, salariaților, comunității și, aparent incredibil, chiar al patronilor, a celor competitivi mai exact.
În completă necunoștință de cauză, foarte mulți patroni români se arată nemulțumiți de o eventuală majorare a salariului minim. Așa ziși patroni români susțin că acest lucru ar fi o catastrofă, că o creștere a salariului minim ar duce la scăderea competitivității firmelor lor, la creșterea foarte mare a prețurilor produselor pe care aceste firme le produc. În consecință, spun ei, ar fi nevoiți să concedieze o parte din salariați sau chiar ar da faliment dacă cumva ar crește salariul minim.
Să vedem dacă au dreptate.
Mărfurile unei firme pot fi de două feluri: cele care pot fi produse oriunde pe glob și cele care pot fi produse doar într-un anumit areal.
În prima categorie sunt incluse produse de genul confecții, încălțăminte, electronice, produse alimentare împachetate, etc. Pe rafturile magazinelor din România vezi astfel de produse fabricate în China, Bangladesh, Vietnam, Polonia, Bulgaria, Japonia (cartușe de imprimantă), Argentina (faimosul adeziv Picătura) etc.
În a doua categorie sunt incluse produse și servicii de genul restaurantelor, gogoșeriilor, șaormăriilor, industria extractivă (petrol, gaze, marmură) a utilităților publice (apă, canal, salubrizare, energie electrică, telefonie mobilă, cablu tv), a domeniilor reglementate (notari, avocați, bănci, asigurări), a distribuitorilor de tot felul (magazine, benzinării, farmacii), a unor servicii educaționale de genul grădiniță, școală primară, care nu pot fi delocalizate. Din diferite motive toate aceste servicii și produse nu pot fi realizate decât pe teritoriul României.
Să vedem ce impact ar avea o creștere a salariului minim asupra celor două categorii de firme:
Să considerăm firmele din prima categorie. Patronii lor se plâng că o creștere a salariului minim (pe care ei îl dau majorității lucrătorilor) ar mări costurile. Firmele lor ar deveni astfel necompetitive cu produsele fabricate în alte țări.
Acești patroni ori mint, ori sunt incompetenți și merită să falimenteze. Ei ar fi trebuit să știe de multă vreme că deși salariul minim din România este de mizerie, deja există, de mult timp, chiar la granița României, țări unde salariul minim este semnificativ mai mic decât în România. Dacă urmăreau să crească competitivitatea prin salarii mai mici, ei trebuiau demult să mute producția de exemplu în Republica Moldova, unde salariile au fost dintotdeauna mult sub nivelul din România, unde se vorbește aceiași limbă, cu care există tratate economice prin care sunt eliminate absolut toate taxele vamale. Ori nu știau acest lucru și atunci înseamnă că își merită falimentul, ori știau și atunci nu au nicio justificare economică că nu au mutat deja de ani de zile producția în acele state cu salarii mai mici, caz în care iarăși merită falimentul. Oricum ar fi ei vorbesc degeaba despre salariul minim din România.
Patronii în cauză sunt rugați să nu vină cu placa lacrimogenă că doresc să ofere locuri de muncă românilor, nu străinilor. Ar face bine să ne scutească de asemenea ipocrizie. Dacă le-ar păsa cu adevărat de muncitorii români nu i-ar trata mai rău ca pe niște prizonieri de război străini, nu i-ar plăti cu salariul minim care în România este mai mic decât limita de trai decent pentru o persoană calculată oficial de guvern și mai mic decât limita de sărăcie a ONU (care este folosită pentru a calcula sărăcia din Africa), de 2 dolari/zi, pentru 4 persoane (adică o familie din patru persoane, doi părinți și doi copii, care au un singur salariu și acela minim, deci în care cineva muncește cel puțin 8 ore în fiecare zi, trăiește în Uniunea Europeană în plină sărăcie de tip subnutriție africană). Apoi, în Republica Moldova nu sunt tot români?
Acești patroni trebuiau deja să-și fi delocalizat producția în alte state, cum a făcut de exemplu dl Silviu Prigoană, care demult și-a mutat producția E-boda în China, fără ca nimeni să nu-l considere patriot pentru acest lucru, fără ca românii să-i boicoteze produsele.
În concluzie, mint cu nerușinare cei care spun că o creștere a salariului minim ar fi defavorabilă patronilor care produc în acest moment în România mărfuri importabile/exportabile. Ei au avut posibilitatea de 20 de ani încoace să mute producția deja în state cu salarii mult mai mici decât în România, dacă nu au făcut-o înseamnă că nu le pasă de fapt de nivelul salariului minim. Chiar fără nicio majorare a salariului minim din România ei trebuiau deja să fi plecat cu producția în alte state.
Să considerăm acum firmele din a doua categorie, cele care vând produse și servicii care nu pot fi realizate decât în România. Să vedem cum o creștere a salariului minim ar afecta aceste firme.
În mod normal, într-o economie de piață, o creștere a salariului minim nu ar trebui să le afecteze deloc nici pe aceste firme!
Într-o economie de piață forța combativă a firmelor este direcționată exclusiv împotriva concurenților! Concurența este cel mai mare motiv de îngrijorare a firmelor într-o economie de piață funcțională. Firmele caută să obțină, în mod cinstit, avantaje competiționale față de concurență: produse mai bune, mai ieftine, marketing mai bun, vânzători mai amabili, livrare mai bună etc.
Salariul minim pe economie nu este niciodată un avantaj competițional. De ce? Pentru că el este fixat pentru toți actorii economici, el nu favorizează și nu defavorizează nicio firmă în raport cu alta.
Patronul care se plânge că prin creșterea salariului minim va fi nevoit să închidă firma este pur și simplu fie complet incompetent fie mincinos nerușinat. În ambele cazuri merită falimentul. Dacă produsele sale sunt exportabile/importabile el trebuia demult să fi mutat producția la Bălți, Republica Moldova, deci nu i-ar fi păsat de salariul minim din România, ba chiar l-ar fi bucurat o creștere a lui, căci costurile sale ar fi scăzut în Basarabia. Dacă produsele sale nu sunt exportabile/importabile concurenții săi ar fi avut parte de exact aceiași creștere a salariului minim, deci jocul ar fi trebuit să rămână în aceleași coordonate.
Da, salariul minim nu este un avantaj sau dezavantaj competițional, pentru că el este impus nu doar unei firme, ci tuturor firmelor în egală măsură.
Să zicem că cineva are o stație de benzină. Crește salariul minim pe care patronul îl plătește benzinarilor. Patronul se plânge că asta îi va distruge afacerea, dar el uită sau știe și ascunde faptul că toți concurenții săi sunt obligați să mărească și ei salariile minime ale lucrătorilor de acolo în exact același mod. Sigur, este posibil ca prețul la benzină să crească, dar nu cumva prețul carburanților a crescut în ultimele luni extraordinar de mult chiar și în absența oricărei majorări salariale???
Pe de altă parte este posibil ca o majorare a salariului minim, chiar cu creșterea prețurilor la carburanți din acest motiv, să ducă la o creștere a vânzărilor, pentru că ar crește salariile tuturor lucrătorilor din România.
Este limpede că o creștere a salariului minim într-o economie de piață nu ar trebui să îi afecteze, nici măcar să îi îngrijoreze pe patroni. Stați puțin, am spus economie de piață? Ce economie de piață, unde? În România?
Aaa, aici este de fapt problema! În toate aceste demonstrații am luat în calcul, în mod eronat, că în România ar fi o economie de piață funcțională. Mă bazam pe fapte devenite între timp istorie prăfuită…Mai ține cineva minte când, cu mulți ani în urmă, România a obținut de la SUA statutul mult râvnit de economie de piață funcțională? Sunt mari dubii că România a avut vreodată așa ceva cu adevărat, dar este o certitudine că astăzi nu există așa ceva în România.
România a devenit încet, încet, aproape pe nesimțite, precum broasca fiartă în oală, o economie de cartel! Ușor, ușor s-au format tot felul de carteluri, cu prețuri fixate. Concurența a devenit obiect de muzeu. Firmele din România nu mai concurează unele cu celelalte, ci s-au aliat și luptă împreună cu oricine altcineva, dar nu cu alte firme din domeniu.
Într-o fraternitate aproape incredibilă, firmele din aceleași domenii se strâng cu căldură în brațe, acționând extrem de bine coordonat doar împotriva clienților, salariaților ori furnizorilor. Băncile și companiile petroliere se războiesc în principal cu clienții, OMV a avut un război și cu salariații, lanțurile de supermagazine se bat preponderent cu furnizorii. Companiile de telefonie mobilă se pare că au îngropat și ele securea concurenței.
Te-ai aștepta ca cea mai mare grijă pentru fiecare bancă în parte să fie băncile concurente, te-ai aștepta ca fiecare bancă să facă eforturi să ia din cota de piață a celorlalte bănci. Dar nu se (mai) întâmplă așa ceva. Asta a fost în epoca de început a băncilor. Astăzi toate băncile s-au aliat și luptă toate cu un singur inamic: clienții. Nu mai luptă nici măcar pentru cotă de piață. Se mulțumesc cu ce au, dar să nu fie nevoite să intre în jocul normal concurențial care ar reduce dobânzile uriașe și comisioanele aiuritoare pe care le percep. Situația este halucinantă! Lucrurile se petrec la fel în domeniul distribuției de carburanți. Acolo a fost pornit un adevărat război între șoferi și companiile petroliere. Clientul nostru stăpânul nostru a devenit clientul nostru dușmanul nostru!
Parcă nu cu mult timp în urmă o bancă avea o reclamă în care părea că spune clienților : Gândim la fel! Cui se adresa de fapt? Sigur nu clienților, ci poate celorlalte bănci, cu care ar fi trebuit de fapt să fie în concurență.
OMV avea o reclamă în care vorbea românilor despre bun simț și responsabilitate. Ce vorbe mari, câtă profunzime. Și ce imagini frumoase prezentau aceste reclame. În mesajele publicitare ale băncilor și companiilor petroliere erau arătați clienți fericiți, zâmbitori. Ce vremuri demult apuse.
Ce s-a întâmplat? Pur și simplu firmele și-au făcut socoteala și au descoperit că în loc să cheltuie bani pe creșterea competitivității, pe învingerea concurenței, motorul dezvoltării capitaliste, în loc să intre în războaie ale prețurilor și în campanii de marketing costisitoare, mai bine o dau la pace, urmând să-și scoată profitul în mod josnic exclusiv pe seama clienților, salariaților, furnizorilor.
Decât să vândă mai mult cu preț mic, concurențial, în beneficiul clienților, în tot mai multe domenii firmele din România preferă să vândă mai puțin cu preț mare, fixat, neconcurențial. Astfel patronii acestor firme obțin profituri frumușele, fără griji, fără noi investiții în tehnologii scumpe, fără campanii de marketing costisitoare, fără cursuri de management.
Cartelurile ascund deficiențele grave de management, marketingul penibil, refuzul de a implementa noile tehnologii, economisind astfel bani tot pe seama clienților.
Mergeți prin firmele românești. Reclama aceea la bere în care actorul Vlad Ivanov este un șef idiot care urlă prin firmă: Cine a scris mizeria asta de raport? este un eveniment obișnuit în aceste firme. Exact așa se comportă zi de zi cei mai mulți dintre patronii români.
Critica așa cum este predată în cursurile de management le este necunoscută: cel vinovat este chemat în biroul șefului, între patru ochi, este întâi lăudat pentru activitatea precedentă, apoi i se spune ce a greșit recent, i se dă dreptul să se explice, apoi i se spune cum trebuie reparată situația, este întrebat dacă a avut probleme personale, dacă nu a înțeles, este desemnat eventual cineva care să îl asiste, apoi este încurajat și trimis la treabă.
Nici vorbă: Urletele, umilirea în public și amenințările sunt singurele lucruri pe care știu să le facă acești oameni josnici care își spun patroni.
Singurele metode de dezvoltare a firmelor pe care le cunosc aceștia sunt metode primitive precum tăierea salariilor angajaților, păcălirea clienților, amânarea plății furnizorilor.
Rezultatul este că deși situația economică a României este proastă, deși toți specialiștii spun că suntem încă într-o criză profundă, lipsește principalul efect al unei crize asupra firmelor într-o economie de piață, falimentul. De ce? Pentru că în România este o economie de cartel și într-o astfel de economie toate pierderile sunt dirijate fie spre clienți, fie spre salariați, fie spre furnizori.
De la florăria din colț și până la marii furnizori de energie, totul este cartelat. Cine vrea să spargă prețurile impuse de carteluri este fie corectat imediat, fie eliminat.
Un caz de corecție: Vă mai amintiți că în iunie 2009 un mic furnizor județean de gaze naturale, Gazest Vaslui, a apărut în presa centrală cu calcule clare din care ieșea că va ieftini gazele pentru populație cu 17%, pe vremea când prețul petrolului și al gazelor naturale se prăbușise? Au sărit imediat marii distribuitori ca arși de gaze, probabil i s-a pus în vedere Gazest că riscă să nu mai primească gaze, a fost convins să nu scadă prețul cu 17% și toți distribuitorii de gaze au rămas fericiți, după ce se speriaseră că cineva le va sparge cartelul.
Un caz de eliminare: Un patron de florărie a îndrăznit să vândă la un preț mai mic în piață, dar apoi când s-a dus din nou să se aprovizioneze la depozitele en-gros pentru flori a fost refuzat și trimis la plimbare. Persoana în cauză a trebuit să renunțe la afacerea cu flori (caz real!).
Această lipsă de concurență are efecte nefaste pe termen lung pentru România, pentru români, pentru clienți, pentru salariați, pentru bugetul de stat.
Ascultați discursul oricărui patron din România. Nu veți auzi aproape nimic despre concurență. Competiția dintre firme nu mai există. Patronii se plâng doar de salariați că sunt leneși și cer salarii mai mari, de clienți că sunt mofturoși, de stat că îi controlează, de furnizori că cer banii repede. Nu spun nimic despre concurență pentru că aproape nu mai există așa ceva în România cartelurilor.
Nici un patron nu mai spune: Veniți la mine că am prețuri fără concurență. Patronii de astăzi spun clienților: Dacă nu vă convine plecați la altul (cu care sunt înțeles și am aceleași produse și aceleași prețuri, hahaha).
Rezultatul pentru România este că prețurile sunt la nivelul Europei de Vest, iar salariile sunt mai mici ca în Africa.
Creșterea salariului minim ar zgudui cartelurile. Cu toate prețurile fixate, în unele ramuri vor apărea în sfârșit falimentele care arată că economia funcționează pe baze concurențiale. Clienții vor avea de câștigat. Unele firme vor prinde curaj să denunțe înțelegerile cartelare: Fraților, înțelegerile noastre pică, eu nu mai pot să stau cu prețul vostru, merg sub el. Alții vor demara campanii de marketing, promoții, alții vor începe să devină competitivi prin inovație de noi produse.
De ce salariile de mizerie nu favorizează competitivitatea? Pentru că motorul competitivității este inovația, iar sclavii nu pot inova.
Dacă o firmă oferă salarii de mizerie asta nu o face neapărat competitivă cu o firmă care oferă salarii bune.
Pe piața dulciurilor din România activează multe firme obscure, cu salariați plătiți sub orice critică. Deși costurile lor salariale sunt nesemnificative, ele nu au dat nicio lovitură pe piață. În schimb, se vând foarte bine produsele firmei Mars, care deține și gumele Wrigley’s. Mars este deținută de familia cu același nume și este faimoasă în lumea profesioniștilor industriei alimentare pentru faptul că politica ei este de a oferi cele mai mari salarii. Cei mai buni oameni, de la muncitori la ingineri, se înghesuie să se angajeze la Mars. Rezultatul este că Mars, deși plătește salarii imense angajaților față de ce plătește concurența, mătură pe jos cu firmele din România care își țin salariații în sclavie. De ce? Pentru că salariații Mars fiind bine plătiți sunt inventivi, au o contribuție mare la competitivitatea produselor Mars si Wrigley’s.
Un caz de haiduc care a reușit prin competitivitate să se impună pe piața din România, spărgând un pic cartelurile, este dl Jean Valvis. Acesta a pornit de la zero trei companii competitive, Dorna ape minerale, LaDorna lactate, iar mai nou Aqua Carpatica, reușind să ajungă la cote impresionante de piață. Știu din sursă sigură că dl Valvis a angajat în fabricile de lactate LaDorna specialiști cu salarii foarte bune, inclusiv absolvenți de master în microbiologie. Marketingul firmelor sale a fost de asemenea strălucit în toate cazuri.
Acum dl Valvis s-a întors în depresiunea Dornelor, cu o nouă afacere de ape minerale. În loc să angajeze pe doi lei un sclav să deseneze rapid o sticlă, dl Valvis a deschis un concurs internațional dotat cu premii pentru designul sticlelor noii ape Aqua Carpatica.
Deci se poate să devii competitiv. Dar cu o floare din Dorna Bucovinei nu se face primăvară în întreaga Românie.
Există un singur mare inconvenient al salariului minim. Când e stabilit peste un anumit prag critic, el provoacă șomaj. Vestea bună e că, în România, salariul minim legal este substanțial sub salariul minim de facto.



cheltuiala angajatorului: atât este acum salariul minim pe economie. În realitate, el se aplică doar pentru profesiile care cer calificare zero – pază și curățenie. Aici, însă, cererea și oferta sunt relativ inelastice așa că efectele ar fi neglijabile.
În rest, salariul minim este completat fie cu plăți la negru, fie cu bacșișuri sau comisioane. Dacă însă un investitor vrea să deschidă o afacere nouă, pentru baza de salariați salariul minim se apropie de 1.000 de lei net.
Iar în rarele cazuri în care industria chiar se bazează pe salariul minim de nici 200 de euro – cheltuieli nete, este vorba doar de un faliment care se va întâmpla în scurt timp – de exemplu, la o fluctuație minoră de curs valutar.
Ca principiu, intervenția statului reușește până la urmă să facă mai mult rău. Totuși, o intervenție de genul măririi salariului minim poate ține loc de alte intervenții, mult mai nocive.
1. Are un efect de redistribuire mai bun decât cota progresivă. Într-adevăr, fondurile de salarii rămân constante iar o parte din bani se mută dinspre salariile mari către cele mici. Însă decizia punctuală aparține de fiecare dată angajatorului, iar intervenția fiscală a statului e limitată.
2. Ajută la colectarea impozitelor. Dacă baza de pornire se uniformizează ceva mai sus, se strâng mai multe taxe fără ca nivelul general să devină împovărător. În plus, în cazul salariilor plătite parțial la negru, partea impozitată crește fără să fie nevoie de risipă de resurse în scopul “combaterii evaziunii fiscale”
3. Mută persoanele cu venituri mici pe un palier superior de consum. Asta lărgește bazinul de clienți pentru afaceri care așteaptă “maturizarea pieței”.
4. Grăbește procesul natural de desființare a afacerilor care nu se bazează decât pe forța de muncă ieftină. Personalul astfel “eliberat” va oferi o bază mai bună de selecție pentru investitorii competitivi.
5. Motivează persoanele inactive să se orienteze spre muncă mai degrabă decât http://www.riscograma.ro/1905/19053-greseli-care-au-compromis-3-generatii/