Romania in planurile sovietice de atac

Din Suvorov - Spargatorul de gheata

Printre armatele de invazie obişnuite (un corp moto, două corpuri de infanterie şi cîteva divizii independente) aflăm şi armate de invazie absolut neobişnuite. Sunt trei: 6, 9 şi 10. În fiecare din acestea nu sunt trei corpuri de armată, ci şase: două moto, două de cavalerie şi trei de infanterie. Fiecare este deplasată cît mai aproape posibil de graniţă, iar dacă graniţa are o extremitate înspre partea inamicului, aceste neobişnuite armate de invazie se află exact în extremitate. Fiecare este dotată cu armamentul cel mai nou: corpul 6 moto al armatei 10 are pe lîngă celelalte, 452 tancuri de ultimul tip T-34, şi KV, iar corpul 4 moto al armatei 6 are pe lîngă altele, 460 tancuri T-34, şi KV. Diviziile de aviaţie ale acestor armate aveau sute de avioane absolut noi Iak-1, MiG-0-3, IL-2, Pe-2. După terminarea completării, efectivele fiecăreia dintre aceste armate trebuia să aibă în componenţa ei 2350 tancuri, 698 maşini blindate, 400 tunuri şi aruncătoare de mine, peste 250000 soldaţi şi ofiţeri, în afară de efectivul de bază, fiecare trebuia să primească suplimentar 10-12 regimente de artilerie grea, unităţi NKVD şi multe altele.
Nu ştiu cum să numim asemenea armate, dar dacă vom folosi doar numerotaţia lor-6, 9, 10-vom cădea în capcana întinsă de Marele Stat Major sovietic încă din 1939. În acest caz le vom prezenta ca fiind armate de invazie absolut obişnuite. Or, ele sunt cu totul neobişnuite. Nici în Germania, nici în altă ţară nu a existat ceva asemănător. După numărul de tancuri, fiecare dintre armate era aproximativ egală cu jumătate din Wehrmacht, avînd în plus superioritate calitativă absolută, însă nici asta nu este totul. Comandamentul sovietic deţinea un număr de corpuri de armată mecanizate, care nu erau incluse în armate, dar erau situate în apropierea frontierei. Includeţi un astfel de corp de armată mecanizat în componenţa unei armate obişnuite şi aceasta va deveni armată de şoc. Sau introduceţi un al doilea corp de armată de acest fel în componenţa unei armate de şoc (de invazie) şi aceasta va deveni de „supraşoc", dacă o putem numi aşa. Şi toate acestea fără schimbarea numărului şi denumirii armatei, însă se poate ca în componenţa unei armate de „supraşoc" să se introducă un al treilea corp de armată şi atunci numărul de tancuri dintr-o armată să depăşească tot Wehrmachtul... Cum putem numi o astfel de armată? Dacă denumim grupările de tancuri germane (600-1000 de tancuri fiecare) mecanisme de agresiune, cum ar trebui să denumim armatele cu cîte două-trei mii de tancuri fiecare?
Cele trei armate de „supraşoc" sunt excepţii printre celelalte armate de invazie, însă dintre cele trei, una se remarcă în mod deosebit: armata 9. Nu cu mult timp înainte, în timpul Războiului de iarnă, armata 9 era un simplu corp de infanterie (trei divizii infanterie). După Războiul de iarnă, armata 9 a dispărut în ceaţă, apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, apare din nou. Nu este încă suficient completată. E ca un zgîrie-nori neisprăvit, dar care, prin masa sa enormă, acoperă soarele, în iunie 1941 armata 9 era ca un stup neconfigurat al celei mai puternice armate din lume. În alcătuirea ei intrau şase corpuri de armată, dintre care două mecanizate şi unul de cavalerie. La 21 iunie 1941 în armata 9 existau în total şaptesprezece divizii, dintre care două de aviaţie, patru de tancuri, două moto, două de cavalerie, şapte de infanterie (puşcaşi). Toate acestea în perfectă asemănare cu alte armate de „supraşoc", iar în componenţa armatei 9 se planifica să se includă încă un corp de armate moto, al 27-lea, condus de generalul--maior LE. Petrov. Corpul de armată a fost înfiinţat în Turkestan şi, fără să se completeze definitiv, a fost mutat în vest. După includerea sa, în componenţa armatei vor fi douăzeci de divizii, printre care şase de tancuri. Dacă s-ar fi completat totul, în componenţa celor şapte corpuri ale armatei 9 ar fi fost 3341 tancuri.
După cantitate erau cu aproximaţie la fel ca întreg Wehrmachtul, după calitate erau şi mai mult. Generalul-colonel P. Belov (pe atunci, general-maior comandantul corpului 2 cavalerie din armata 9) afirmă că şi cavaleria acestei armate trebuia să primească tancuri T-34 (V7/, 1959, Nr. 11, pag.66).
Pînă nu demult, armata 9 avea comandanţi care nu însemnau cine ştie ce nici înainte, nici după. Acum s-a schimbat totul, în fruntea armatei 9 se află un general--colonel. În acea vreme era un titlu extrem de important, în forţele armatele ale URSS erau doar opt general-colo-nei, însă nici unul în trupele de tancuri, nici unul în aviaţie, nici unul în NKVD. În fruntea celor treizeci de armate sovietice erau general-maiori şi general-locote-nenţi. Armata 9 era unica excepţie, în afară de asta, în această armată de excepţie erau adunaţi cei mai de perspectivă ofiţeri şi generali. Printre aceştia erau trei viitori Mareşali ai Uniunii Sovietice: R.I. Malinovski, M.V. Zaha-rov, N.I. Krîlov, viitorul mareşal de aviaţie şi de trei ori Erou al Uniunii Sovietice A.I.Pokrîşkin, viitorul mareşal de aviaţie I.P. Psfîgo, viitorii generali de armată LE Petrov, I.G. Pavlovski, P.N. Laşcenko şi mulţi alţi comandanţi talentaţi şi agresivi, care se evidenţiaseră deja în luptă, precum generalul-maior de aviaţie, în vîrstă de 28 ani, A.S. Osipenko, sau în care se puneau speranţe (în cea mai mare parte confirmate). Avem impresia că o mînă plină de solicitudine a ales cu grijă ce era mai bun şi mai de perspectivă pentru această armată neobişnuită. Unde a fost repartizată ea?
Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ.
Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.
După prima dispariţie, armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare" în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante" (V7/, 1972, Nr. 10, pag.83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare", armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud,_avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare", armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea" cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare'^ armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.
Iată de ce cei mai de perspectivă comandanţi au ajuns în armata 9. Armata 9 a apărut deodată, la mijlocul lui iunie 1941. Însă acest deodată este aparent. Armata 9 s-a aflat întodeauna aici, cel puţin de pe la mijlocul lui 1940. Oficial, denumirea ei n-a fost folosită un timp, iar ordinele veneau de la statul-major al regiunii direct la corpurile de armată. Statul-major al armatei 9 şi statul-major al regiunii militare Odesa (creat, apropo, în octombrie 1939) s-au unificat într-un tot, apoi s-au despărţit. La 13 iunie 1941 a avut loc o astfel de dispersare.
Experienţa ne arată că, după apariţia unei armate de şoc la graniţa unui stat mic, urmează la interval de aproximativ o lună ordinul „de a elibera" teritoriile învecinate. Indiferent cum ar fi evoluat evenimentele după invazia trupelor sovietice în Germania (care, ca şi Uniunea Sovietică, nu s-a pregătit de apărare), soarta războiului putea să se rezolve departe de principalele cîmpuri de luptă. Este evident că Stalin a luat în calcul acest lucru. De aceea armata 9 era cea mai puternică. De aceea, încă din martie 1941, cînd armata 9 nici nu exista din punct de vedere oficial, a apărut în cadrul ei un tînăr, dar teribil de cutezător general-maior, R.I.Malinovski. Este acelaşi Malinovski care peste patru ani va uimi lumea, traversînd un pustiu şi munţi din Manciuria.
În 1941, în faţa lui Malinovski şi a tovarăşilor săi din armata 9 se afla o sarcină absolut simplă. Nu trebuiau să traverseze 810 kilometri ca în Manciuria, ci 180; nu prin pustiu şi prin munţi, ci în cîmpie şi pe şosele practicabile. Atacul urma să se dea nu asupra armatei japoneze, ci asupra unei alte armate, cu mult mai slabă: cea românească, în afară de aceasta, planurile prevedeau ca armata 9 să primească de trei ori mai multe tancuri decît avea să primească armata 6 tancuri de gardă în 1945.
Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels". Armata 9 de „supraşoc" a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Genera -lul-colonel P.Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată" (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9-
.